„Nu-mi place Napoli!”, mă şi vedeam zicând. Îmi era teamă să nu fiu în asentimentul frazei. Citisem păreri diferite în legătură cu Napoli înainte să ajung acolo, în interes de serviciu. Murdar, plin de gunoaie, plin de imigranţi, urât, miroase. Lia povesteşte foarte frumos pe blogul ei: “trebuie mirosit, pentru că are un miros specific al lui (de cele mai multe ori insuportabil, dar specific lui: miroase a mare combinată cu gunoaie si cu un miros delicios de cafea sau de mâncare, în funcţie de zonă)”. Am rămas fermecată de conceptul de miros al oraşului, pentru că mi-a venit în minte King’s Landing, capitala celor 7 Regate din Game of Thrones!!
King’s Landing e un oraş portuar şi îi simţi mirosul de la depărtare, e murdar, igiena era foarte precară în perioada medievală, sistemul de canalizare funcţionează prost. Mirosul neplăcut este o metaforă pentru lăcomia şi corupţia ce ruinează oraşul şi regatele. Desigur că metafora nu e valabilă pentru Napoli (cred!), dar nu am putut să nu fac această comparaţie în minte.
“Vedi Napoli e poi muori” se zice despre oraş. Adică vezi Napoli, şi apoi poţi muri. Liniştit, pentru că ai văzut tot ce era frumos pe lume. În filmul Benvenuti al Sud (2010), care parodiază dispreţul italienilor din nord faţă de cei din sud, pe care îi consideră ţărănoi, se spune la un moment dat că aşa este, vezi Napoli şi apoi mori. Ori mori de holeră, de la ce mănânci pe acolo, ori de la o epidemie de tifos de la toate gunoaiele din jur! 😂
Primele impresii
Păşesc totuşi pe pământul napoletan cu încredere şi fără prejudecăţi. Vreau să îmi fac propria părere. Nu prea e de ajutor că e înnorat când ajung. Chiar dacă e cald, aproape 15 grade în decembrie, un cer înnorat nu îmi niciodată dă o stare de bine.
Primele interacţiuni le am cu taximetriştii şi cu cei de la hotel. Nu înţeleg nimic din ce zic oamenii ăştia. Aş putea la fel de bine să fiu în China! Au scos toate vocalele din alfabet, vorbesc în barbă, nu îi aud. Ştii italianul clasic, care vorbeşte o limbă duioasă, melodioasă, şi gesticulează de zici că e pe scenă de o viaţă? Ei bine napoletanii nu sunt aşa! Parcă vorbesc răstit, şi parcă pun mereu ceva la cale. Cel puţin ăştia pe care i-am întâlnit. Atâta pot să îţi spun, cuvântul pe care l-am folosit cel mai des a fost „poftim?”. În italiană asta se traduce prin „mi scusi?”.
Am fost la extreme. La un moment dat eram în liftul hotelului cu doi napoletani. Unul din ei mă întreabă într-o engleză stricată de unde sunt. Din România, îi zic. Aaa România, haha hihi, încep ei să râdă, nu vreau să ştiu la ce se gândeau, hai coborâţi o dată ca e etajul vostru. După nici 5 minute eram în stradă şi mă opreşte un italian să îmi ceară direcţii, mă întreba pe unde e nu ştiu ce stradă. Whaaat? Pe bune, arăt a localnică? Mai târziu m-a mai întrebat unul unde e Piazza del Plebiscito. Din întâmplare chiar ştiam, că mă tot învârtisem în zonă.
Nu-mi place Napoli
Merg spre centru. Îmi fac curaj de fiecare dată să trec strada, e o aventură. Semaforul şi trecerile de pietoni sunt aşa, de amorul artei. Nu sunt gunoaie pe jos, cum auzisem. Poate sunt ceva mai multe pungi de gunoi în zonele destinate pubelelor, dar asta se întâmplă şi în Bucureşti peste weekend, când nu se ridică gunoiul. Îmi lasă totuşi impresia de oraş neîngrijit, cred că din cauza graffiti-urilor. Văd mulţi vânzători ambulanţi care comercializează porcărele. Foarte mulţi. Chiar strică peisajul.
Prind o aglomeraţie soră cu moartea!! Într-o duminică, la început de decembrie. Sunt o mulţime de grupuri de turişti, de autocare, ghiduri, mai mai că mă sufoc! Via Toledo arată de parcă nu poţi arunca un ac, nu mă duc neam acolo, cu ce-am greşit?! Uite filmarea mea de mai jos, zi tu că nu te apucă angoasa.
Iniţial mă enervez teribil, şi îmi amintesc toate părerile negative pe care le citisem despre oraş! Îmi zic gata, asta e, nu-mi place Napoli deloc, îl urăsc, e urât, murdar şi aglomerat!
Apoi îmi opresc singură şirul gândurilor.
– Hoo, Diana, mamă. Păi asta te supără pe tine, că e aglomerat?
– Da, mă supără teribil, nu îmi place aglomeraţia şi nu suport să mă ating de străini!
– Ei na! Aminteşte-ţi că vrei să mergi în Bangkok la anul! Vrei în toată Asia, în Maroc. Păi acolo cum o să te descurci? E lucru ştiut că e şi murdar şi aglomerat. În Maroc chiar întâlneşti localnici la fiecare pas care te iau de mână, trag de tine şi insistă să le cumperi produsele sau serviciile.
– Aia e, nu vreau să mă gândesc acum la asta. Când o să fiu acolo o să gestionez situaţia.
– Nu fi fraieră, exersează de acum gestionarea situaţiei. Hai că nu e greu, ţine doar de perspectivă. Ignoră voit aglomeraţia şi caută în jur ceva ce îţi place.
– Offf… Da, uite, clădirile alea sunt frumoase. Uite ce balcoane au.
– Aşa, continuă că e bine. Ţine de tine să îţi creezi o experienţă pozitivă sau negativă.
Şi tu ai discuţii cu mica voce din capul tău, nu-i aşa? Hai nu mă face să mă simt prost.
Continui în nota asta. Îmi controlez dispreţul şi caut şi pozez lucruri care îmi plac. Dau de o străduţă frumoasă rău!
Mă duc pe via Toledo şi nu mă deranjează aglomeraţia. Caut să văd chipurile oamenilor din aglomeraţie. Sunt mulţi turişti. Unii se opresc şi fac poze, nu bagă în seamă puhoiul de oameni din jurul lor, şi pe mulţi îi surprind zâmbind. Zâmbesc şi eu. Nu mă pot abţine. Ador să văd oameni zâmbind pe stradă! Unii sunt cu căţeii după ei şi le dau şi lor să ciugulească din street food-ul cu care se răsfaţă. Unii îşi fac selfie fericiţi cu familia în Piazza del Plebiscito.
Apropos de căţei, am realizat că napoletanii sunt dog-people! Am văzut câini peste tot! De toate mărimile şi vârstele. Şi nu îşi plimbă căţeii în parc, nu, îi iau la plimbarea lor de duminică, prin centru, pe via Toledo, în galeria Umberto I, chiar în pizzerie!
Ba parcă-mi place!
Oamenii din aglomeraţie sunt fericiţi. Decid să fiu şi eu. Mă ajută mult că găsesc un Disney Store în drumul meu (jur că nu le caut, îmi ies ele în cale!) şi pierd ceva vreme prin el, ascult melodii Disney şi ies de acolo fredonând „love is an open doooor”.
Părăsesc strada Toledo, şi merg spre Corso Umberto I, pentru că vreau să merg să încerc pizza faimoasă de la Da Michele. Deja e altceva pe Umberto I. E un bulevard elegant, cu magazine, buticuri şi restaurante, cu mulţi copaci şi clădiri parcă ceva mai îngrijite. Nu văd deloc turişti, sunt numai localnici, îmbrăcaţi frumos şi ieşiţi la plimbarea de seară. Chiar mi-a plăcut.
În ziua următoare soarele îşi face simţită prezenţa pe cer. Deja oraşul arată altfel! Vezuviul se ridică semeţ deasupra orizontului, razele soarelui îmi ridică moralul şi încep să capăt încredere. Mă duc la birou, fac cunoştinţă cu colegii, cu mult diferiţi faţă de napoletanii pe care îi cunoscusem ieri. Oameni educaţi, care ştiu engleză, călătoresc mult prin lume, şi pe care în sfârşit îi înţeleg, pentru că vorbesc italiana (adică limba literară şi nu dialecte). Sunt curioşi despre România, mă întreabă ce ar fi de vizitat în Bucureşti, sunt veseli şi simpatici.
Nu îndrăznesc să le spun că parcă nu-mi place Napoli. Îi descopăr tare mândri de oraşul lor! Cu fiecare discuţie apar tot mai mândri şi încântaţi. Mă surprinde atitudinea lor. Italienii sunt foarte entuziasmaţi de ţara lor în general, şi de provincia în care s-au născut în particular. Dar aici sentimentul era deosebit. Îmi povestesc că ei, napoletanii, trăiesc sub un vulcan, aşa că le place viaţa şi trăiesc intens!
Puncte panoramice în Napoli
În una dintre seri mă scot la cină la un restaurant foarte designish, exact pe gustul meu, râdem şi glumim, sunt nişte oameni extraordinari. La final le vine ideea să mă ducă să văd câteva panorame ale oraşului, la Castel Sant’Elmo, de exemplu, pentru că le povestesc că nu am reuşit să ajung acolo. Şi nu acceptă aşa ceva, vor să îmi arate cât e de frumos! Ajungem acolo şi.. uau! E noapte, toate luminile sunt aprinse, şi Napoli se aşterne la picioarele mele în toată splendoarea.
Pozele nu îi fac dreptate, aşa că renunţ să mai fotografiez şi mă bucur de moment. Se face un declic în acea clipă şi mă îndrăgostesc! Poate pentru că e noapte şi nu se mai vede lipsa de îngrijire care m-a impresionat negativ în prima zi, poate pentru că mi se pare romantică priveliştea, cu toate luminile calde împrăştiate, poate pentru că ai mei colegi sunt veseli şi îmi povestesc despre istorie şi obiceiuri. Cu siguranţă m-au molipsit cu entuziasmul lor!
Mergem apoi în zona via Manzoni, un cartier exclusivist din Napoli, pe dealul Sant’Antonio, un alt punct panoramic, de unde se vede lungomare, promenada de-a lungul mării, şi Castel dell’Ovo. Încerc să ignor parcagiii care vin să ceară bani tuturor celor care au coborât din maşină, nu numai şoferului (or fi români…?). Arată totul foarte bine, jos se vede Piazza Sannazaro şi bulevardul Gramsci ce pleacă din ea. Colegii îmi povestesc că asta e priveliştea de carte poştală a oraşului. E foarte frumos, dar pozele nu ies bine, e deja cam frig, aşa că plecăm repede.
Vedi Napoli e poi muori
Aş adăuga în completare vedi Napoli de sus e poi muori!
În prima zi gândeam că nu-mi place Napoli suficient cât să mă întorc cu Alex, că o să îi arăt pozele şi îi va fi suficient, poate eventual am intra în oraş ca să dăm o tură de pizzerii. În ultima zi nu mai gândesc aşa. Vreau să venim împreună ca să vadă şi el panorama de la Sant’Elmo. Vreau să o văd şi eu pe timpul zilei, dar să venim şi seara, ca să facem poze. Trebuie neapărat să ne luăm trepied!
În concluzie, îmi place sau nu-mi place Napoli? Parcă-mi place! După ce am avut o experienţă mai proastă, am rămas cu o părere bună şi ceva entuziasm despre Napoli. Ca să îl apreciezi cum trebuie, îţi recomand sincer să îl vizitezi primăvara-toamna, ca să îl surprinzi însorit. Serios, uite ce diferenţă!
Şi să urci undeva ca să îl vezi de sus! Du-te în timpul zilei, să îl vezi pe lumină, dar du-te şi noaptea. Eu una m-am îndrăgostit iremediabil de panorame pe timpul nopţii!
Îmi zboară gândul la o noapte răcoroasă de iulie, când împreună cu prietenele mele dădeam o tură de miradors, puncte panoramice, în Lisabona. Şi când mă gândesc că ultima dată când am fost în Bologna nu am vrut să urc în turnul Asinelli noaptea, căci mă gândeam că nu o să văd nimic..
Te las cu gândul acesta: călătoreşte cât mai mult! Îţi promit că vei fi mai fericit!
Citeşte şi:
- Obiective de vizitat în Napoli, orașul pe care îl vezi și apoi poți muri
- Singură în Napoli: cât e de periculos?
- Cea mai bună pizza din lume
Lasă un comentariu