Am văzut un documentar tare bun despre cum puterea a influențat arhitectura românească în secolul 20: Arhitectura și puterea, realizat după volumul cu același titlu al lui Augustin Ioan. De la monarhia care urmărea construirea a cât mai multe clădiri destinate puterii, cu inspirație italienească, la comunismul care și-a propus să aducă unitate orașelor și să știrbească orice urmă de identitate. Vi-l recomand și vouă, este o bucățică din istoria Bucureștiului în principal, am pus link-ul la final.
M-a durut sufletul să văd cum după cel de-al doilea război mondial, când România a fost lăsată pradă ideologiei sovietice, Bucureștiul s-a transformat din Micul Paris într-un oraș cu arhitectură monumentală după modelul URSS, cu clădiri grandioase unde funcționalitatea venea înaintea esteticii. Dacă înainte marii arhitecți ai țării aveau formare la Paris, acum ei mergeau la Moscova pentru pregătire și inspirație.
În această perioadă se construiește Casa Scânteii, denumită după numele ziarului partidului comunist. Un colos urât, replică a Universității Lomonosov, dar cu câteva etaje mai mică, desigur. Ridicată cu cărămida destinată unui azil de bătrâni, s-a apelat pentru construcție la o subscripție publică obligatorie.
După 1958 se începe construcția blocurilor gri care au schimbat fața Bucureștiului. Am auzit cuvinte dure în documentar: spații meschine, cazărmi urbane, închisori. Se construiesc tot acum Sala Palatului și Sala Radio.
Următoarea jumătate din documentar îi este destinată maniei grandioase a lui Ceaușescu, care după o vizită în Coreea de Nord este profund impresionat și își dorește și el toată grandoarea de acolo. Plănuiește astfel construcția Casei Poporului, a doua cea mai mare clădire din lume după Pentagon, împreună cu demolarea și refacerea întregului cartier. Astfel a luat naștere Bulevardul Unirii (pe atunci Bulevardul Victoria Socialistă), cu o stradă foarte generoasă, fântâni pe centru, blocuri în fastuoase la stradă, dar care ascundeau în spate mizerie și blocuri simple și sărăcăcioase.
Fântânile de pe Bulevardul Unirii
Am fost la un moment dat la un tur ARCEN chiar prin cartierul dintre Piața Unirii și Piața Constituției și am aflat câtă distrugere și durere a fost la mijloc. Oamenii erau scoși din casele lor chiar și în miezul nopții, și duși în mici apartamente care le-au fost repartizate la schimb. Nu se ținea cont în ce cartiere, oamenii erau separați de vecini și prieteni, și nu de puține ori au ajuns să se sinucidă pentru că nu s-au putut adapta la noua viață forțată. Am scris mai multe despre turul ARCEN aici: Traseu prin București cu familia.
Bulevardul Unirii între Piața Constituției și Piața Unirii – planul de astăzi suprapus peste cel din 1911. Un întreg cartier ras de buldozere!
Întregul proiect al lui Ceaușescu
Blocuri construite fără noimă
Cortina de blocuri fastuoase din dreapta ascunde în spate o altfel de realitate. Din fericire, bloculețul din stânga a scăpat de buldozere.
Vei vedea în clip cât de ridicol a fost tot proiectul, numit “un Versailles faraonic și nebunesc”. Casa Poporului a fost proiectată de arhitecta Anca Petrescu, cu toate că nu proiectase absolut nimic înainte. Nu a existat un plan de la bun început, ci pe măsură ce construcția avansa se făceau modificări, în funcție de ce îi plăcea dictatorului în ziua respectivă.
Și pentru că Ceaușeștii nu înțelegeau planurile, erau construite machete pentru ei pentru a putea lua decizii. Decizii aleatorii, se purtau ca niște copii când mergeau pe stradă și hotărau să demoleze fără noimă clădiri sau chiar cartiere întregi. Veneau pe șantier și spuneau că vor mai mult, mai încărcat, mai prețios!
Casa Poporului în interior: o mulțime de suprafețe aurite
Concluzia de la final e dură: „aceasta nu este arhitectură, ci ideologie înzidită”. Un documentar tare interesant, deși dureros, care ne ajută să înțelegem mai bine identitatea Bucureștiului.
Lasă un comentariu