Un weekend, două țări, un milion de emoții

Am plănuit cu grijă acest weekend, așa că abia aștept să înceapă! Ok, a început deja, sunt în metrou în Milano, mă îndrept spre Duomo. Dar abia când o să ajung să văd minunata catedrală voi considera că a început. Până acum am tot făcut lucruri obositoare. Dormi doar 3 ore, fugi și ia avionul la 6 dimineața, ațipește cum poți pe scaunul incomod, ia autobuzul o oră până în oraș, apoi caută de zor stația corectă de metrou. Noroc că la gară ne-am oprit la o cafenea să ne facem plinul cu niște bunătăți cum numai italienii știu să facă.

În fine, iată-ne ajunse. Urcăm treptele de la metrou, și în față ni se arată splendid Domul! E atât de frumos! E în piața asta de atâta timp, și noi trecem doar preț de câteva clipe prin fața lui.

Câteva clipe frumoase în Piazza del Duomo

Am venit cu Ana, verișoara mea, de la București, și ne-am întâlnit în Milano cu sora mea, Irina, care vine de la Bruxelles. O aventură a verișoarelor (sau a perișoarelor, cum ne place să ne numim) care începe la Milano, dar se continuă la Lugano, în Elveția, unde ne așteaptă o parte din familie. Pe mătușa și unchiul nostru i-am mai văzut, căci o dată la doi ani vin pe la București (și atunci petrecem trei zile și trei nopți, ca în povești). Dar pe verișorii nostri nu i-am mai văzut de un car de ani! Ne e și teamă să numărăm.. Cum de nu am mai venit aici de atâta timp?

Așa că suntem obosite toate, dar entuziasmate! Vrem să dăm o raită prin Dom, dar e prea multă lume la coadă, și noi avem puțin peste jumătate de oră de petrecut aici. Așa că ne plimbăm puțin prin galeria Vittorio Emanuelle, facem poze, și în final ne așezăm la o cafea. Nu e prima dată în Milano pentru niciuna. Așa că fiecare se cufundă în propriile amintiri despre oraș, cu nasul în cappucino/espresso/ciocolată caldă.

Cu Flixbus spre Elveția

Ok, e timpul să mergem. Hmm, de fapt e timpul să alergăm puțin! Am estimat greșit timpul, așa că dăm fuga la metrou, și ajungem la stația Lampugnano, unde ne așteaptă un Flixbus către Lugano. Vorba vine ne așteaptă, cred că era nerăbdător să plece fără noi! Dar îi facem în ciudă și ajungem cu 3 minute înainte de ora de plecare!

În autocar fetele se așează pe două scaune alăturate, iar eu în spatele lor, lângă un băiat, care intră în vorbă cu mine de la început. Călător singur fiind, e foarte încântat să îi treacă timpul discutând cu alte persoane.

– M-am născut în Afganistan, dar acum trăiesc în Australia de vreo 10 ani. Am venit în Spania un semestru la studii. Trebuia să fie toate cursurile în engleză, dar ajungând aici am văzut că profesorii abia dacă știu o boabă de engleză! Chiar și documentația de la cursuri ne-o dau în spaniolă și trebuie să o traducem singuri. Așa că am renunțat complet la cursuri, și timpul pe care îl mai am îl petrec călătorind prin Europa.
– Ce minunat! Într-adevăr, a devenit foarte ieftin să călătorești prin Europa. Ce studiezi?
– Ingineria construcțiilor. Dar aici în Spania se numește diferit, Arhitectură tehnică.

A vizitat Italia, iar acum trece prin Elveția și vrea să ajungă în Austria. Vorbim despre cât de scumpă e Elveția, dar și Austria. Speră să nu i se termine banii.

Îmi povestește despre Australia, îmi spune că e incredibil de frumoasă (dar și scumpă!). Îl întreb dacă e adevărat că există o mie de animale care vor să te omoare în Australia, căci așa umblă vorba (și filmulețele) pe internet! Începe să râdă și îmi spune că nu, el în 10 ani nici măcar nu a văzut vreo tarantulă sau alte lighioane.

Aventuri în autocar

Ajungem în sfârșit la graniță. Autocarul oprește și vreo doi ofițeri urcă să ne verifice documentele. Ajung întâi la Ana și Irina, văd că sunt din România, și le întreabă:

– Mergeți în Elveția ca să munciți? Sau pentru turism?
– Mergem să ne vedem familia din Lugano, îi răspunde entuziasmată Irina. Eu îi transmiteam în gând să nu îi mai dea detalii, să îi răspundă scurt că mergem ca turiste și atât. Degeaba 😀.
– Și le duceți ceva cadouri? întreabă ofițerul. La care eu aproape urlam în gând “nuuuu, nu le ducem nimic“, îmi era teamă să nu ne pună să plătim vamă la ce le adusesem, sau mai rău, să ne confiște salamul de sibiu (foarte apreciat de mătușa și unchiul nostru!).
– Doar niște ciocolată, răspunde Irina nevinovată.
– Cuuuum? Aduceți ciocolată în Elveția??? ofițerul începe să râdă, nu îi vine să creadă.
– Da, dar ea vine din Belgia, adaug eu râzând.
– Aaa, din Belgia, atunci e în regulă, spune ofițerul amuzat. 😂

Ne amuzăm tare de situație, și la scurt timp pornim din nou la drum. Nu mai avem mult de parcurs, poate 20 de minute. Pe geam încep să apară peisajele elvețiene desprinse din paradis! Munți înalți, lacuri, orășele micuțe la poalele munților. E absolut minunat! Eu și Irina ne emoționăm destul de mult, locurile astea fac parte din copilăria noastră. Ne amintim cu drag de fiecare vacanță petrecută aici. De cele două veri în care am stat aici, când mergeam cu verișorii noștri la ștrand pe lac, sau în parc să ne jucăm cu mingea, sau cu rolele pe marginea lacului. Fantastic, cum a zburat timpul.. Ei acum sunt mari, au 21 și 24 de ani.

Lugano, here we are!

Ajungem în sfârșit în Lugano! Ne întâlnim cu mătușa și unchiul nostru, și ne îmbrățișăm strââââns, ca să alungăm anii de separare. Mama noastră e soră cu mama Anei și cu mătușa noastră din Lugano, Cristina. Și fetele mai au încă o soră, în Vancouver. Patru surori. Mătușile bionice, cum le-au poreclit prietenele mele, căci sunt atât de vesele și energice, că sunt în stare să întoarcă lumea cu susul în jos când se întâlnesc toate! Suntem împărțiti prin toate colțurile lumii, e greu și ne e dor, și ne e tare drag când ne revedem!

Ne urcăm la ei în mașină și ne oprim întâi la un punct panoramic deasupra orașului. Uau, arată splendid! Deasupra podgoriilor terasate (care întotdeauna îmi vor aminti de Cinque Terre), lacul în zare, și munți înzăpeziți, ce ți-ai putea dori mai mult?!

Acasă

Ajungem acasă la ei, un apartament micuț dar foarte cochet, cu o terasă mare, superbă, și o priveliște de milioane! Îi scriu lui Alex “trebuie să venim și noi doi aici în curând, o să vrei să ne mutăm aici, sunt sigură!“.

Ne întâlnim cu verișorul mai mic, cel de 21 de ani, și ne bucurăm enorm să îl vedem! Ne conectăm din prima, suntem foarte degajați unii cu alții, și râdem de mama focului. Ne scoate un pic prin centrul orașului, până Cristina pregătește o cină fabuloasă.

Lugano e frumos de tot. Se vorbește italiană în regiunea asta a Elveției, așa că atmosfera este foarte caldă. Dar în același timp, este aici acel ceva din rigoarea nemțească. E totul extrem de îngrijit, de la clădiri la pavele, străzi, parcuri. E o combinație ideală!

Reuniune de familie

Seara ne întoarcem acasă, și la cină vine și cel de-al doilea verișor, împreună cu familia lui. Are doar 24 de ani, dar e căsătorit (cu o fată superbă, arată ca o păpușică) și are un băiețel de un an absolut minunat! Frumușel foc, cuminte și iubitor. Mă izbește cât de mult seamănă cu verișorul meu când era mic.

Are buza spartă de săptămâna trecută, și două cusături în consecință. Abia a început să meargă de vreo două săptămâni, și și-a spart buza într-o căzătură. Mi se rupe inima când îl văd atât de mic, cusut la guriță. Și părinților li s-a rupt inima când s-a întâmplat, plângeau toți trei cot la cot.

Am petrecut o seară fabuloasă în familie, cu mâncare extraordinară. A pregătit Cristina o supă de dovleac și tagliatele al ragu. Fantastic, gătește tare bine, și ea și unchiul nostru! Ne-am reconectat cu toții după atâta timp, aveam mare nevoie de asta.

Portul și Parco Ciani

După ce am picat late toate trei în seara aceea, a doua zi ne-am dus în port să bem o cafea. Am avut parte și de câteva raze de soare. Aici în port e un părculeț foarte liniștit, Parco Ciani, și se vede vis-a-vis lungolago Lugano, adică partea orașului de-a lungul lacului, e o promenadă foarte frumoasă. Pe care ne-o amintim eu și Irina de când eram mici, când în serile de vară devenea zonă pietonală și se umplea de lume cu role sau biciclete.

Reuniune din nou, dar și despărțire

La prânz am comandat niște pizze enorme (și foarte bune), de am mâncat opt oameni din ele până să crăpăm și nu alta. Două felii de persoană sunt ultra suficiente. La desert ne distrăm cu faimoasa ciocolată adusă de Irina. Nu lăsăm pe nimeni să guste până nu găsim pralina respectivă pe broșura de vreo 100 de praline diferite, ca să știm exact cu ce este.

La final ne despărțim cu zâmbete pe buze, și cu promisiuni de revedere în curând. Băieții vor să vină în București, și abia îi așteptăm! Au mai venit când erau mici, dar acum l-ar vedea diferit cu siguranță. Promitem și noi să revenim cât de curând, e și păcat să nu o facem, până la urmă Milano e la o aruncătură de băț, și biletele sunt deseori tare ieftine.

Acum urmează iarăși o serie de urcă-te în tren, schimbă trenul, ia autobuzul, grăbește-te în aeroport că ai întârziat cu trenurile astea italienești care nu sunt de încredere. Eu cu Ana într-un avion, Irina în altul, încă o despărțire. Decolăm, sunt ceva turbulențe, timpul zboară căci ne cufundăm fiecare în cartea ei. Ajungem la București, dăm mesaje pe grupul de Facebook al familiei că am ajuns cu bine, că ne-am simțit așa bine, chiar dacă a fost o vizită scurtă.

Așteptăm și de la Irina confirmare că a ajuns cu bine, a avut ceva aventuri la aterizare, căci avionul era gata gata să se lase pe pistă, și în ultima clipă s-a răzgândit și a urcat la loc. Aparent era un alt avion pe pistă. Of, ce emoții!

Un weekend și un million de emoții

Un weekend, două țări vizitate, trei fete cucuiete pe drum, o reuniune mare de familie, și un milion de emoții. E greu să fim atât de departe unii de alții. Dar e bine totuși că a devenit mult mai accesibil să călătorim. Asta ne mai apropie. Sper să îi revăd pe toți cât de curând, cu aceleași emoții și același entuziasm. Ne leagă sângele și povestea mamelor noastre. Mă uitam cu Cristina pe poza cu noi verișorii, și parcă se vede că avem aceleași trăsături.

Și mai avem o verișoară în Canada, nu o uităm. Ar fi minunat să reușim să facem o poză și cu ea, să fim la un loc chiar toți verișorii (aka perișorii)! La mii de kilometri distanță, descoperim întâmplător că avem multe în comun unii cu alții.

Mami, tati, Iri, mătuși și unchi, verișori și verișoare, vă iubesc pe toți și pe toate! 😍