Tata golan, eu răgălie. Jurnal de protestatar

Protest
Fotografie: Bogdan Budes

Ajung în piaţă şi mă strecor prin mulţime la locul de întâlnire. Mă străduiesc ceva să mă întâlnesc cu o prietenă (deh, două femei vorbind la telefon despre un punct de întâlnire), dar acum ne-am strâns un grup de vreo 9 persoane. Suntem înflăcăraţi de aşa zisa abrogare dată azi, plină de capcane şi portiţe de scăpare. Îmi explică un prieten în termeni de grădiniţă mârşăvia, ca să pot să înţeleg şi eu. Glumeşte că a citit atât de mult săptămâna asta încât poate să dea la drept!

Parcă nu suntem aşa mulţi, scot aplicaţia Biziday (mare minune că astăzi îmi merge netul în piaţă) şi citesc că suntem vreo 20.000 pe la ora 7. Mă gândesc că poate oamenii au auzit de abrogare şi au rămas în case. Little did I know…

Românii sunt incredibil de inventivi! Dacă vezi ce pancarte au produs nu o să îţi vină să crezi! Preferata mea a fost „Tata golan, eu răgălie”. Nu am apucat să o pozez, autorul s-a plimbat cu ea prin faţa mea, dar am rămas atât de impresionată încât nu m-am gândit să scot telefonul.

Protest
Fotografie: Mihai Mateaş

Tata golan, eu răgălie

Eat. Sleep. Protest. Repeat.

M-am săturat să vin la proteste. E frig şi simt că mă ia răceala. Sunt îmbrăcată bine, dar tot îngheţ de fiecare dată. În realitate nu e teribil de frig, în unele seri chiar au fost grade pe plus, dar dacă stai pe loc câteva ore îngheţi. Ce mult aş vrea să rămân acasă, să stau în pat la căldurică, să fac binging de seriale cu Alex. Dar intru pe facebook, pentru că la tv nu mă uit, citesc şi mă minunez de cât pot fi de nenorociţi, mă înfurii şi îi înjur de toate cele. În gând, delicata de mine. Şi nu pot sta locului, mă simt atât de neputincioasă, singurul lucru pe care îl pot face, şi care chiar contează, este să ies în stradă!

Asta am făcut toată săptămâna. Trezeşte-te la 7, pleacă de acasă la 7 jumătate ca să nu prinzi trafic, trimite-i nişte gânduri bune lui madam primăriţa, care a minţit cu zâmbetul pe buze că va reduce traficul, stai cel puţin 8 ore la muncă, pleacă de acolo cu capul ţăndări, mergi direct la protest, îngheaţă vreo două ore că mai mult nu poţi, fugi acasă, de fapt opreşte-te să iei pâine că nu mai e, opreşte-te şi la o pizza, că nu mai găteşti, eşti prea obosită, mai stai puţin pe facebook să vezi ce se mai întâmplă, şi culcă-te frântă. A doua zi ia-o de la capăt.

E foarte obositor. Joi seară la protest mă dureau rinichii (of, acum o să vadă mama, nu îi spusesem..). Vineri eram atât de epuizată încât am zis că nu mai ieşim seara, stăm în casă să luăm o pauză. Apoi am citit asta: „când ne număraţi, adunaţi +64!! #Colectiv”. Am început să plâng. M-am dus şi vineri la protest.

Acuze

Lumea ne acuză că ieşim în stradă pentru că nu avem ce face acasă. „O adunătură de imbecili corporatşti care nu stiu decât să se joace pe telefoane, fb si iasă în stradă in lipsă de preocupare!!”. Nu m-ar afecta atât de tare dacă nu ar veni de la oameni apropiaţi. Dar aşa doare.

Chiar credeţi că e uşor să ieşi în frigul ăsta? Să stai să pierzi ore în şir din timpul tău? Chiar credeţi că e ceva ce facem pentru că e cool? Că ieşim în stradă să ne facem selfie-uri? Sacre blue, cum ar zice francezul! Băgaţi-vă minţile în cap! Ieşiţi o dată să vedeţi cum e! E al naibii de greu!

Frigul îţi intră în oase, ţi se activează reumatismul pe care îl simţi doar când stă să plouă, te dor ovarele şi rinichii, şi înţepeneşti. Când o iei din loc tălpile parcă-ţi sunt de gheaţă şi ţi-e teamă să nu se spargă. Te ajunge oboseala pentru că ieşi în fiecare seară, nu apuci să dormi suficient, nu mai ai timp să te relaxezi, să îţi vezi de tine. Acasă nu ai timp de nimic, vasele ţi se strâng în chiuvetă pe toată săptămâna. Un prieten îi înjură înverşunat pe ăştia cu ordonanţele lor, că nu a reuşit toată săptămâna să facă sex! E în piaţă zi de zi până seara târziu.

Corporatişti

Se vorbeşte despre corporatişti că nu au ce face şi de asta vin în piaţă. Nu sunt numai corporatişti în piaţă. Dar sunt foarte mulţi. De ce oare?! Pe „corporatişti” poate îi loveşte prea puţin nedreptatea şi dictatura pe care vrea să o instituie Dragnea. Ei câştigă decent, au abonamente pe la clinicile private, îşi permit, la nevoie, să meargă pe la spitalele de afară pentru vreo problemă mai gravă. Probabil nu au zece mii de euro pentru o operaţie, dar pot obţine uşor un credit, nu sunt refuzaţi de bănci. Pot cu uşurinţă să plece din ţară dacă nu le mai convine.

Au credite Prima Casă, poate şi un credit de maşină, merg în vacanţe prin Europa de câteva ori pe an, duc o viaţă bună. Dar tocmai pentru că au această deschidere ies în stradă. Pentru că merg şi văd cum stă treaba în alte ţări. Pentru că au prieteni care s-au stabilit în afară şi află de la ei că acolo se trăieşte mai mult decât decent de pe urma unui job de şofer sau menajeră. Pentru că ştiu engleză şi citesc presa străină. Pentru că văd „the big picture” şi se uită mai departe de ograda lor. Pentru că vor să trăiască în România, şi vor un viitor sigur pentru copiii lor!

Timpul nostru e preţios!

Cred că pot vorbi în numele corporatiştilor când spun că timpul nostru liber e extrem de important. E cel mai important! Poate mai mult decât la un altfel de job, în corporaţie ajungi să te simţi o rotiţă miiiiică într-un sistem enorm, cu o contribuţie infimă şi foarte uşor de înlocuit. Pentru noi serviciul e un compromis pentru a putea trăi bine după program. Unii nici nu mai vor să facă acest compromis, renunţă la job şi devin freelanceri, călătoresc prin lume cu laptopul după ei, pentru că sunt liberi să lucreze de oriunde.

Mulţi corporatişti nici nu lucrăm de la 9 la 5. Trebuie să ne adaptăm după programul clienţilor sau ai colegilor răspândiţi în întreaga lume. Unii lucrează de la 11 la 8, unii de la 3 după-masa până noaptea, să se alinieze cu orarul SUA, unii (mulţi!) sunt nevoiţi să facă overtime, unii au on-call.

Aşa că viaţa noastră începe după birou! Atunci pentru noi sunt cele mai preţioase clipe, în care putem face ce vrem!

Şi aud că nu avem nimic de făcut în timpul liber?? Mai degrabă nu avem timp suficient să facem câte am vrea!! Mai ales în ziua de azi, când avem atâtea opţiuni! Sală, yoga, film, teatru, dans, cursuri şi workshop-uri despre orice temă îţi poţi imagina! Eu m-am înscris la un atelier de storytelling, am găsit un workshop de personal branding. Şi dacă nu e una dintre astea, vreau să stau liniştită acasă, să citesc o carte sau să văd un film, să îmi odihnesc creierii pentru că la birou se desfăşoară totul într-un ritm prea alert.

Deci crede-mă, faptul că ieşim seară de seară e mare lucru! Ne sacrificăm timpul nostru extrem de preţios pentru că suntem absolut convinşi că asta e calea, asta trebuie să facem, nu le mai putem permite să îşi bată joc pe faţă în halul ăsta!!

Mândrie

Ajung seara acasă pe la 9 şi un pic. Nu am stat mai mult de două ore pentru că am îngheţat. Citesc că de la un minut la altul piaţa s-a umplut într-un ritm fantastic şi au ajuns să fie peste 250.000! Motherfuckers! Românii s-au săturat, nu mai au încredere în nemernici! Plesnesc de mândrie!!

Unii zic că cifrele sunt umflate. Eu îţi zic ce am simţit. Mi-a luat mult să traversez toată mulţimea. Oamenii erau foarte înghesuiţi, comparativ cu serile precedente. Prietena mea, care a plecat o dată cu noi, îmi scrie pe whatsapp „jur că s-a triplat mulţimea după ce ne-am despărţit! Mi-a luat o jumătate de oră numai să traversez piaţa spre Aviatorilor!”. Da, cred că fraza e reprezentativă: s-a triplat mulţimea!

Văd filmuleţul ăsta şi mă emoţionez foarte mult. Românii în sfârşit se unesc. Mai sunt vocile împotrivă, dar vor realiza în curând că am luptat şi pentru ei. #neamunit

21.00
No comment

Posted by Ciprian Muntele on Sunday, February 5, 2017

Spune-mi părerea ta