Memoriile unei corporatiste în delegaţie (Bologna)

Drumul

În avion ni se spune ceva în germană, nu înţeleg o iotă, dar la un moment dat disting un „samsung galaxy sieben”. Aha! Deci nu e un mit urban, chiar nu ai voie cu telefonul ăsta în avion! Dar e la nivel de recomandare, nu te verifică nimeni..

Primesc o gustare dulce sau sărată, la alegere. Crackers… Noroc că am mâncat ceva în aeroport în Bucureşti. Şi ceva de băut. Iau un suc de roşii, e aşa bun. Cafea nu vreau, mulţumesc. Am citit eu o dată că nu e bine să bei cafea în avion, că e făcută cu apă nefiltrată.

Seara la 10 jumătate sunt la hotel. Urmează o săptămână de delegaţie la un client în Bologna.

Ziua 1

Ajung la firmă. Primesc badge-ul cel de toate zilele. Mi se spune să îl ţin mereu la vedere, să vadă toată lumea că sunt „ospite”, şi nu un angajat.

Am mai fost prin iulie aici şi colegii deja mă cunosc, şi mă primesc călduros.

Sunt doar de două ore în birou şi deja sunt deocheată. Casc necontrolat şi îmi curg ochii. Oare cum se zice deochi în italiană? Alex îmi zice că trebuia să îl ascult şi să îmi iau pantalonii largi gri pe mine, că nu mă mai deochea nimeni. Adică pantalonii de pijama! 😄

Un coleg îmi spune că a venit în 2012 în Bucureşti şi că i-a plăcut, e un oraş Espressofrumos. M-am bucurat, în general europenii au prejudecăţi despre România. De fapt toată lumea, nu doar europenii.

Cafea. Multă cafea. Oriunde şi la orice oră. Italienii beau una dimineaţa, una când ajung la birou, una după prânz, şi încă una pe la 5. Dacă ies în oraş la cină mai beau una şi acolo! Vorbim de espresso-uri scurte şi intense. Nu ştiu cum de nu au probleme cu tensiunea oamenii ăştia. Eu beau doar un cappuccino la micul dejun, şi un espresso la birou şi chiar şi-aşa mă ia ameţeala.

Şi nu e din aceea gratuită cum sunt la noi în clădirile de birouri. Aici există un bar în toată regula, cu doi oameni care lucrează acolo şi clincăne de zor farfurii şi ceşti. 70 de cenţi costă un „vârf de cuţit” de cafea, pe fundul unei ceşcuţe oricum prea mică.

La prânz merg la cantină cu colegii. E un împinge tava cu mai multe zone cu feluri de mâncare, şi îţi poţi lua un prim fel, un al doilea fel, un fruct, salată.. Dar nu ştiu care sunt regulile, ce să iau, în ce cantitate!! Am mai fost în vară aici şi am avut aceeaşi problemă. La casă mi se spune „vezi că ţi-ai luat două prim feluri”, sau „e ok, dar îţi lipseşte un fruct”, eu având deja o banană pe tavă. Casieriţa mă vede că sunt confuză şi mă lasă în pace, plătesc (maxim 6 euro) şi aia e. Am ajuns în punctul în care îmi e ruşine să întreb ce şi de unde trebuie să îmi iau! Iau şi eu ce îmi place şi să ai poftă, Diana! 😀

Seara mă întorc la hotel împreună cu colegul care e şi el cazat aici. Mâncăm la restaurantul hotelului, eu îmi iau tortellini, sunt specifici regiunii Emilia Romagna, unde suntem acum. Mi-ar fi plăcut să ies prin centru la plimbare, dar e deja cam târziu, cam frig şi stă să plouă. Aşa că rămân în camera de hotel, mă relaxez şi scriu un articol.

Văd pe facebook că e super-lună în seara asta. Postez şi eu o poză cu super-norii de aici. 😂

Ziua 2

La prânz nu mergem la cantină, ci la un mic restaurant/pizzerie pe lângă birou. Cum am intrat am observat podeaua din plăci decorative de ciment! Îmi place la nebunie!! În Bucureşti o să vezi astfel de plăci în restaurantele Divan, acolo sunt foarte evidente. Arhitectul Cristian Corvin, care a semnat amenajarea Divan, le foloseşte des în proiectele lui.Podea cu plăci decorative de ciment

Mi-au mai plăcut şi rastelurile de pe pereţi unde e trecut meniul de băuturi. Şi desigur becurile! Au scaune şi mese de mai multe feluri, ceea ce e foarte la modă azi în design, şi două îmi sar în ochi, preferatele mele, Eames Eiffel chairs patchuite!

– Porţi lentile de contact? mă întreabă o manageriţă (foarte simpatică) la un moment dat. E în jur de ora 5, şi simt că îmi va cădea capul pe tastatură de somn.
– Nu, nu port. De ce? o întreb eu contrariată.
– Mi se pare că îţi sclipesc ochii foarte tare.
– Probabil e de la câtă cafea am băut, îi zic eu amuzată. Băusem un cappuccino şi două espresso. Se amuză şi ea.
– Că tot vorbim de cafea! ne întrerupe un alt coleg. Mergem până la bar să mai luăm una?
Cum ziceam, cafea oriunde şi la orice oră.

Seara mă plimb împreună cu doi colegi prin centrul vechi al Bolognei, care e atât de frumos! Se pregătesc de sărbătoare, pun instalaţii de beculeţe pe stâlpi. Şi în Bucureşti începuseră să pună înainte să plec. În Piazza Maggiore este CioccoShow, un târg de ciocolată! Nu trecem pe acolo, mai bine, să nu cad pradă tentaţiei…

Ne plimbăm doar puţin, pentru că e cam frig.. Văzusem prognoza de 7-8 grade şi mi-am făcut bagajul corespunzător. Am omis faptul că soarele apune la 5, şi după aia temperatura scade pe la 3-4 grade, chiar 2 seara târziu.

Ne oprim să mâncăm „a caso”, adică la întâmplare. Toată lumea zice că nu ai cum să mănânci prost în Bologna. Şi au dreptate!! În plus, am desoperit un vin care îmi place la nebunie! Lambrusco! Un vin roşu spumant! E dulce şi nu are foarte mult alcool. Ai mai pomenit aşa ceva? Coca cola pentru adulţi! 😃

Îi povestesc lui Alex seara despre vin. Îmi zice să iau o sticlă pentru acasă. Îi zic să îşi pună pofta în cui, că poate mi se sparge în valiză şi trebuie să îmi schimb garderoba. O să luăm bilete şi venim două zile în Bologna, să ne ghiftuim împreună.

Poate iau totuşi o sticlă din aeroport.

Ziua 3

#Partikip la organizarea unei petreceri surpriză pentru un coleg. La ora prânzului plecăm toţi din birou, unul câte unul, pasămite la cantină. Un alt coleg, complice fiind, vorbise cu sărbătoritul să ia prânzul ei doi împreună, ca să discute nu ştiu ce contract, şi trebuie să îl aducă la restaurantul unde eram cu toţii. Aproape 20 de oameni la o masă mare ca de nuntă.

Dar stai, că a fost cu peripeţii. Complicele nu mai vine şi nu răspunde la telefon, e prins într-o şedinţă. Noi suntem deja aşezaţi la masă de vreo 15 minute, până la urmă comandăm, şi nu ştim dacă mai vine, cum vine.
– Trebuia să avem un backup, zice tipa care a organizat toată tărăşenia, lansând o serie de glume cu baze de date.
– Corect, trebuia să avem un sărbătorit de rezervă, să avem cui să îi cântăm! sare un alt coleg.

Până la urmă primim mesaj de la complice că sunt pe drum şi ajung în 10 minute. Deja glumim că s-a stricat surpriza, că sigur bănuieşte, că nu mai e nimeni pe etaj în afară de el. Dar când ajunge e cu adevărat surprins, nu se gândise deloc că am organizat ceva! După ce mâncăm vine şi un tort, îi cântăm, suflă în lumânare. La final împărţim nota între noi, plătindu-i şi lui consumaţia.

Chiar e un moment drăguţ şi sărbătoritul ne mărturiseşte că e emoţionat. Am aflat despre el că locuieşte de fapt în Elveţia, şi de luni până vineri e la Bologna, mergând acasă la soţie şi copii doar în weekend. Cu toate astea e mereu disponibil şi amabil. Cred că de asta au vrut să organizeze ceva pentru el, ca să nu se simtă singur de ziua lui.

Seara muncesc până pe la 12. Din fericire de la hotel. Mă duc frumos cu laptopul la restaurantul hotelului şi mânănc. Sper ca măcar mâine să am timp să ies în oraş, că vineri mă întorc în Bucureşti.

Finisez articolul pe care l-am scris luni, şi îl public. Îl share-uiesc mâine pe facebook.

Ziua 4

Sunt destul de obosită, a fost multă agitaţie aseară cu munca. Dar mă uit pe prognoză şi mă entuziasmez maxim! Diseară sunt 8-9 grade până pe la ora 10!! Whoaaaa asta înseamnă plimbareee! 😀

La prânz îi întreb pe colegi despre dopurile de metal pe care le tot învârt. Sunt nişte dopuri ca cele de sticlă de bere. Îmi amintesc de mama care le strânge în fiecare an (sau cred că mai nou le cumpără), şi le foloseşte să închidă sticlele cu suc de roşii proaspăt pregătit în casă, toamnă de toamnă.

E un castron plin cu ele la casă şi fiecare culege câte unul când trece cu tava spre mese.
– Şi care e sistemul cu dopurile astea?
Se lasă linişte. Colegul din faţa mea pune un deget pe dopul de pe tava lui şi spune apăsat, dar cu un zâmbet discret pe buze:
– Tappi (dopuri)!
Eu spusesem tacchi (tocuri! hah, uite că seamănă şi în română)! Sunt numai bărbaţi la masă. E un fel de sentiment în aer de „cu tocurile nu e de glumă”. Toţi zâmbesc uşor.
– Tappi.. repet eu, zâmbind. Micul moment de tensiune jucăuşă dispare. Poate mi s-a părut.
– Păi nu e nimic complicat. Luăm câte un dop de la casă şi îl dăm la bar, unde ne dau o cafea.
E un mic beneficiu oferit de angajator. O cafea gratis pe zi.

Mă întreabă pe unde mai plec în delegaţie şi le zic că în decembrie o să merg câteva zile la Napoli. Se alarmează şi îl pun pe un coleg napoletan să îmi ţină un crash-course de supravieţuire ca fată singură în Napoli. 😂

Iar casc într-una. De data asta de somn.. E o săptămână lungăăăăă cât o.. săptămână de post! Parcă sunt de două luni aici. Ştii gluma aia cum că te uiţi la ceas, e 5 şi un sfert, te uiţi peste jumătate de oră şi e 5 şi 20?! Exact aşa mi se întâmplă mie!

Seara trec podul peste calea ferată, către hotel, ca în fiecare zi până atunci, şi brusc observ o întreagă manifestaţie artistică în jurul meu! Pereţii podului au fost împărţiţi în secţiuni şi pictaţi care mai de care mai deosebit! E totul superb!! Şi mă întreb cum de nu am observat până acum….? Sunt şanse să fi fost pictaţi azi în timpul zilei..? Sigur asta s-a întâmplat! Alex ar zice că nu am eu nicio treabă cu atenţia la detalii. Dar ce ştie el? A fost aici?! 😀

Îmi place mult pictura asta, e o personificare a Bolognei, cu cele două turnuri ale ei, Garisenda şi Asinelli, dar şi alte monumente. Simt că mă reprezintă pe mine în săptămâna asta: oraşul e chiar în faţa mea, dar eu nu îl pot vedea. Pentru că sunt toată ziua la muncă. Şi stau cu capul în palmă visând la verzi şi uscate.Memoriile unei corporatiste in delegaţie - Bologna

Că tot mi-am plâns de milă, uite că azi reuşesc să ies în oraş. E atât de frumos! Mă plimb pe străduţe spre centru, mereu pe sub porticuri. Ajung în Piazza Maggiore pe la 9 şi jumătate, şi e deja aproape pustie. Italienii ăştia, se culcă aşa devreme! Ha, ba greşesc! Mă întorc spre hotel prin zona Universităţii (Bologna e un important oraş universitar) şi acolo e plin ochi de tineri prin baruri sau pe stradă!

Am reuşit chiar şi să ajung la McDonalds, să încerc noul lor produs Sweety, un fel de burger cu Nutella, care se găseşte numai în Italia!

Ziua 5

Azi plec spre casă. Lucrez până la 4, sar peste prânz pentru că plănuiesc să mănânc ceva în aeroport, şi oricum am treabă, mă chinui vreun sfert de oră să găsesc un taxi la telefon, şi în sfârşit sunt la aeroport.

Stau aproape jumătate de oră la coada greşită la check-in, fac check-in-ul unde trebuie, şi unde nu era absolut nimeni la coadă, apoi mai stau vreo jumătate de oră la coadă la security check. În final ajung la poarta de îmbarcare epuizată, şi îmi iau un sandviş bun cu focaccia, să îmi reîncarc bateriile.

Zbor până la Frankfurt, acolo aproape alerg prin aeroport pentru că am o escală de doar 45 de minute, reuşesc să prind avionul următor, ajung la Bucureşti, ajunge şi bagajul. Eu ruptă de oboseală. Bagajul rupt un pic pe la colţuri. De la uzură.

Îmi ia tot weekend-ul să mă refac după o săptămână intensă. Arrivederci, Bologna. Adicătelea să ne revedem cu bine!

6 thoughts on “Memoriile unei corporatiste în delegaţie (Bologna)

  1. Eu traiesc in Bologna si sunt indragostita de acest oras,daca stiam ca vii cu placere acceptam sa iti arat acest oras medieval. Daca te intorci nu ezita sa ma cauti. 😉😊

Spune-ți părerea